Un colţ de viaţă între munţi

Bună! Sunt eu, Andreea ,de data asta o Andreea mai obosită , dar la fel de plină de energie bună.  Zilele trecute am fost într-o mică escapadă în Vâlcea, mai exact în Olăneşti.  Am văzut poze de acolo şi m-au impresionat  ,în mod special , liniştea şi natura vie de acolo, însa pozele după cum ştiţi sunt doar nişte ….poze.

Am rămas uimită să văd cat de frumos este acolo. Este curat, totul amenajat cu bun gust, desi orăşelul turistic nu este foarte mare iar oamenii sunt liniştiti şi calmi. Mi-au dat impresia că parcă aici încearcă să scape de probleme, de stres şi de griji. O chestie care mi-a plăcut la nebunie a fost faptul că fiecare căsuţă era plină de tot felul de floricele şi desigur, protejate de căţeluşi. Era o încântare pentru ochi. Flori mov, roz, roşii sau albe acopereau cu mândrie ferestrele curate ale localnicilor. Nu m-am putut abţine şi am făcut câteva poze. Şi apropo de curţi, voi ştiaţi că şi găinile mănâncă struguri? Ei bine, eu nu mai scăpam de o găinuşă. Tot aştepta să îi mai dau boabe de struguri, aproape că mi le fura din mână.

În fine, vreau să trec la ceva care a fost pentru mine ca o feerie.

TISA– comoara lăsată la adăpost de către timp.   Scriu şi îmi revin in minte imagini din acel loc. Este ceva fabulos. Când spui sat gândul îţi fuge la case batrâneşti şi miros de animale. Şi eu am crezut că Tisa este unul dintre aceste sate, însă m-am înşelat amarnic. Nu l-aş numi sat, ci o bijuterie.

Cum am păşit spre sat pe singura uliţă care , bucuroasă de vizita noastră ne ghida cu nerăbdare drumul, am zărit o mulţime de tufe pline cu mure. Coapte sau necoapte arătau incredibil de bine şi chiar erau delicioase. Recunosc că m-am lăsat ispită şi am furat şi eu câteva mure (sau chiar mai multe).

Mergeam pe uliţa aceea şi nu puteam să îmi dezlipesc ochii de la pietrele de pe jos, de la gardurile de lemn inegal aşezate şi căsuţele foarte mici şi simple. Niciodată nu am mai fost într-un loc în care simplitatea se arată printr-o frumuseţe covârşitoare. Efectiv m-a captat totul, chiar şi o  floricică care zâmbea  sfios printre lemnele unei băncuţe părăsite.

Mă simţeam ca un copil care se bucură de orice descoperire nouă. Aşa eram eu. M-a purtat parcă pe braţe ,uliţa, şi am ajuns la o căsuţă care atunci când am privit-o, am tăcut .Tăceam şi priveam în continuare. Era o căsuţă mica cu o fereastră îngustă. Căsuţa era vopsită într-un turcoaz care se încadra perfect în peisajul colorat verzui. La geam erau o grămadă de flori roşii. Erau atât de frumoase şi curate. Nu am văzut pe nimeni în curte. De astfel, era linişte în tot satul. Ştiaţi ca sunt numai 40 locuitori în Tisa? Ca să ajungă în Olâneşti, locuitorii sătucului trebuie să străbată un drum de 5-6 km prin pădure şi pe un drumuleţ pe marginea muntelui. Exact drumul pe care l-am făcut şi eu că să ajung aici.

Un singur om am văzut aici. Un bâtrânel care stătea pe prispă uitându-se cu nostalgie către cărarea şerpuită. I-am dat  ‘’ Bună ziua’’ şi parcă nici nu m-a privit, însă mi-a răspuns călduros.Mi-am dat seama că trebuie să inmortalizez aceste momente şi mi-am scos telefonul din ghiozdan. Am încercat să surprind câte ceva din lumea aceasta  că să mă pot uita ori de căte ori simt nevoia de a mă pierde cu gândul într-un tărâm ocolit de timp

Cu fiecare zgomot pe care îl făceam călcând pe pietre, mă întrebam ce fac copiii din această zonă. Mă întrebam cum îşi trăiesc viaţa înafara ecranelor luminate ale telefoanelor, calculatoarelor sau tabletelor. M-a cuprins un sentiment tare ciudat. Toate acestea m-au făcut în cateva minute să simt viaţa altfel. Încercăm să facem din viaţa noastră un loc perfect şi complex fără cusur, în timp  ce alţii îşi trăiesc doar…viaţa.

Toate au rămas la fel acolo: neschimbate de trecerea fulgerătoare a timpului sau de tehnologia care ne învadează viaţa şi mintea. Brazii legănându-se uşor parcă şopteau basme de demult , iar căpiţele de fân aşezate geometric arătau cu ardoare că cineva încă se mai află pe acolo.

În timp ce mă uitam în stânga sătucului, în prăpastia plină de munţi , am văzut un căluţ alb care păştea pe sub ferestrele acestor munţi. De unde mă aflam eu calul se vedea foarte mic, însă coama sa era greu de neobservat, deoarece dădea frenetic din ea. Oare el ştia cât de norocos este să se afle în inima naturii?

La final, am rămas fără cuvinte.Mi-am făcut un selfie şi cu imaginea acestui sătuc întipărită pe retina şi pictată cu grijă pe suflet m-am întors…

Pentru alţii este doar un sat-Tisa , însă pentru mine..va rămane pentru totdeauna un colţ de viaţă între munţi.

Am fost eu, Andreea. Melancolică un pic , dar la fel de roz şi zămbitoare.

Comentarii pe Facebook