Archives

afisare dupa autor

 

Iubirea, un cuvânt simplu…

Iubirea…,pare un cuvânt banal şi prea des folosit, nu-i aşa? Am observat că de multe ori, ne este frică să iubim sau să ne apropiem de acest sentiment.DA, iubirea cere curaj. De ce? Ei bine, ea îţi poate oferi totul sau nimic. Iar aici vă las pe voi să vă gândiţi la ce am vrut să spun prin cele două cuvinte . Ciudat, nu?! Să ai totul şi după ….HEI! Zâmbetul înapoi pe buze , ce înseamnă asta? De fapt, v-am păcălit. Ceea ce am vrut să spun este că iubirea aduce fluturi, emoţii, surâsuri, cântece de dragoste, dor şi NIMIC RĂU înafară de toate aceaste.

Nu cred că am putea trăi fără iubire. Datorita ei, suntem mai buni şi ne străduim să devenim din ce în ce mai buni. Ea ne face să fim nişte oameni fericiţi.Iubirea  are alt nume , alt sens pentru fiecare dintre noi, este diferită şi totuşi  indiferent de însemnătatea ei, are acelaşi scop: de a ne face să descoperim fericirea pe pământ. Mi se pare incredibil că putem simţi aşa ceva. Aţi iubit? Iubiţi? …


Deschide larg braţele şi îmbrăţişează cât mai multe persoane, care poate chiar de asta au nevoie, de o singură îmbrăţişare şi încurajare. Ce ne opreşte să facem asta?


De exemplu . când eram mai mică, nu îmi dădeam seama exact ce înseamnă cuvântul acesta. Ştiam doar că de 8 martie, trebuie sa fac inimioare şi să scriu foarte frumos folosind mult roşu, pentru că prin detaliile acestea, cineva, adică mama, va înţelege că o iubesc. Anii au trecut, eu am crescut şi mi-am dat seama că iubirea se regăseşte în multe forme şi culori.  Îmi place să cred că iubirea , chiar ne înviorează sufletul , iar asta ne deosebeşte de niste roboţi. Când ne naştem, cineva acolo sus, ia câte o stelută şi ne-o pune in suflet, să strălucească, să ne călăuzească paşii şi viaţa. Eu în asta cred, doar mă ştiţi cum sunt , că eu cred în orice altceva, în care oamenii nu au curajul să creadă, iar eu cred în orice e frumos şi utopic.

Aş minţi să spun că pot descrie iubirea, chiar nu există nicio magie pentru asta sau încă nu am descoperit-o eu. Iubirea se simteeeeeeeeeee. Simţi prin fiecare zâmbet pe care îl dăruieşti lumii, simţi prin poate, fiecare bătaie mai intensă a inimii. Tristeţea şi dragostea, nu se pot descrie, le simţi pur şi simplu, le trăieşti pe propria piele. Le-am trait pe amândouă, şi sunt sigură că şi voi, dar m-am decis să îmi colorez singură inima şi să mi-o decorez cu toate minunăţiile şi chestiile gingaşe. Am ales un pic din fiecare, iar la final,  elementul surpriză ,a fost să fiu EU.

Drept urmare, oamenii mă iubesc pentru ceea ce sunt, blonda aia simpatică, iar mama…mama oricum mă iubeşte pentru că aşa trebuie.

Sunt mii şi mii de feluri de a iubi, eu mai iubesc şi ciocolata şi desenele. Iubesc oamenii şi optimismul. Ah, da! Şi unicornii, păsările flamingo, ursuleţii de pluş, chestii pufoase, ţestoasele, cântatul, îngheţata…

Nu ne învaţă nimeni la şcoală să iubim, se întâmplă pe moment , pe neaşteptate. Poate ochii, dorul, să ne ajute să iubim muuuult , dar cel mai important: cu adevărat. Să preţuim fiecare răsărit, dar şi apus, să luăm umbrela atunci când plouă, fără teama că ne vom uda. Iubirea cere un pic de nebunie, sau mai mult.

Nu poţi trăi fără iubire. Eu nu cred asta…adică, poţi exista, dar nu poţi trăi.


Iubeşte intens, iubeşte orice, indiferent că e o zi senină sau o zi cu ploaie, la final apare curcubeul. A face ceva minunat şi de durată din lacrimile tale, este o artă. Eu am învăţat să fiu o artistă şi o nemuritoare visătoare.


Iubirea nu vrea deloc să pună nişte măşti prost confecţionate pe feţele noastre, dacă ea aduce cutii pline cu zâmbete, ele nu sunt nişte măşti , care probabil vor cădea după ceva timp, ci sunt sentimente sincere şi sensibile.Preţuiţi iubirea şi tot ce aduce ea în vieţile noastre.

Cine zice că a iubi este o prostie , înseamnă că nici măcar nu ştie ce înseamnă viaţa. Este o combinaţie perfect armonioasă. Dacă nu ştii să iubeşti, ea te va ghida cu paşi mici , dar siguri.  Sunteţi gata să porniţi într-o aventură uimitoare care poate dura chiar şi  o veşnicie?

Eu deja sunt pe drumul meu…ciufulită de la vânt şi cântând. Aşa mă veţi găsi.

 

v-am pupat.

Review P20 PRO

Bunaaa! Sper că sunteți bine și că zâmbiți, des, mult și cât mai roooz. Astăzi vă scriu un pic despre telefoane, vazute de mine prin lentile roz si nontehnice.. Eu, știți voi, trăiesc într-o lume a mea, super simpatică, aș spune eu sau alții. În fine, haideți sa trecem la chestii mult mai serioase. Haha, cum sună!!

În vacanță de vară am avut ocazia să testez și să mă joc cu un Huawei p20 Pro. Eu pe atunci aveam un iPhone 7,cum altfel decât ROZ. Eram îndrăgostită de el și făcea partea din vestimentația mea,ca un accesoriu. Acum, să trecem la prima mea întâlnire cu p20 Pro. La început, recunosc, ca m-a speriat, deoarece este mai mare decat palma mea, dar am fost plăcut surprinsă, să observ că se simte super finuț și nu este deloc greu. Încă de la început, mi-a făcut cu ochiul culoarea lui cameleonică, un degrade de la bleu la mov. Culoarea cred că mi se potrivește: exact starea mea, așa cum trec eu de la o nuanță de roz la alta.

La ecran am remarcat și îmi place foarte mult decupajul – bretonul, sau cum vreti voi să îi spuneți.. Mi se pare o chestie nouă și interesantă, pentru mine cel puțin. Ecranul mare este un plus – poți citi articole și tot felul de documente mult mai ușor. Evident dezavantajul este că, într – un buzunar normal nu prea încape.

Și să nu uit, fetelor: în caz de nevoie, putem folosi spatele telefonului pe post de oglindă. Pam Pam! Avem nevoie doar de ruj, P20 nu a venit cu un ruj implementat în el, poate la anul.

Bateria este wow! Atât pot spune. Sunt una din acele persoane care chiar folosește telefonul destul de intens. Pentru jocuri, poze, Facebook, documente, chiar îl solicit intens, dar rezistă eroic. Bateria ține în condițiile astea o zi. Se încarcă totuși rapid, datorită modului de încărcare rapidă. Așa îmi apare pe telefon, când folosesc încărcătorul lui! Deci, dacă am zis vreo prostie, e vina telefonului, ci nu a mea.

Ceea ce iubesc cu adevărat la p20 pro sunt pozele. Telefonul are AI, adica inteligență artificială, din ce am înțeles eu. Când fotografiezi diferite obiecte, peisaje sau lucruri, acesta detectează ce este, spre exemplu :apus, răsărit, aritifcii, flori, pisica etc, și ajustează imaginea automat.. Are 3 camere parcă, nu? Sa fim serioși, ca fată cum să nu iubești un asemenea telefon. Noi de ce avem nevoie? De baterie full non stop și o cameră super bună. Asta găsim la acest telefon.

Trebuie sa fiu sinceră și să recunosc că are probleme cu identificarea culorii verzii, în sensul că amplifică inutil, nuanțele de verde.

M-am gândit că fiind dual sim poate să funcționeze mai lent. Spre surprinderea mea, n-am avut pană acum NICIO PROBLEMĂ în privința asta, deși poate foloseam telefonul chiar și în split mode.

Iar despre memorie… Am deja vreo 3000 poze în el, și încă am 129 GB liberi, deci spațiu mai mult pentru poze și filmulețe. YEEEEY!!

Nu am crezut ca voi renunța atât de ușor la iPhone ul meu, însă p20 Pro m-a făcut să îmi trădez confidentul meu mic și roz ( da, vorbeam despre telefonul vechi). Este un telefon super deștept, super fain și chiar își merită bănuții.

Eu îl recomand și știți că eu scriu si vorbesc numai despre lucruri bune, deci aveți încredere în zâmbitoarea voastră rozalie.

Sper că aţi înțeles ce am vrut să spun și până data viitoare, zâmbiți, zâmbiți, zambiți.

PS. Spre deosebire de telefon,zambetul este gratuit!

 

Puuuuuuuuupici.

Un colţ de viaţă între munţi

Bună! Sunt eu, Andreea ,de data asta o Andreea mai obosită , dar la fel de plină de energie bună.  Zilele trecute am fost într-o mică escapadă în Vâlcea, mai exact în Olăneşti.  Am văzut poze de acolo şi m-au impresionat  ,în mod special , liniştea şi natura vie de acolo, însa pozele după cum ştiţi sunt doar nişte ….poze.

Am rămas uimită să văd cat de frumos este acolo. Este curat, totul amenajat cu bun gust, desi orăşelul turistic nu este foarte mare iar oamenii sunt liniştiti şi calmi. Mi-au dat impresia că parcă aici încearcă să scape de probleme, de stres şi de griji. O chestie care mi-a plăcut la nebunie a fost faptul că fiecare căsuţă era plină de tot felul de floricele şi desigur, protejate de căţeluşi. Era o încântare pentru ochi. Flori mov, roz, roşii sau albe acopereau cu mândrie ferestrele curate ale localnicilor. Nu m-am putut abţine şi am făcut câteva poze. Şi apropo de curţi, voi ştiaţi că şi găinile mănâncă struguri? Ei bine, eu nu mai scăpam de o găinuşă. Tot aştepta să îi mai dau boabe de struguri, aproape că mi le fura din mână.

În fine, vreau să trec la ceva care a fost pentru mine ca o feerie.

TISA– comoara lăsată la adăpost de către timp.   Scriu şi îmi revin in minte imagini din acel loc. Este ceva fabulos. Când spui sat gândul îţi fuge la case batrâneşti şi miros de animale. Şi eu am crezut că Tisa este unul dintre aceste sate, însă m-am înşelat amarnic. Nu l-aş numi sat, ci o bijuterie.

Cum am păşit spre sat pe singura uliţă care , bucuroasă de vizita noastră ne ghida cu nerăbdare drumul, am zărit o mulţime de tufe pline cu mure. Coapte sau necoapte arătau incredibil de bine şi chiar erau delicioase. Recunosc că m-am lăsat ispită şi am furat şi eu câteva mure (sau chiar mai multe).

Mergeam pe uliţa aceea şi nu puteam să îmi dezlipesc ochii de la pietrele de pe jos, de la gardurile de lemn inegal aşezate şi căsuţele foarte mici şi simple. Niciodată nu am mai fost într-un loc în care simplitatea se arată printr-o frumuseţe covârşitoare. Efectiv m-a captat totul, chiar şi o  floricică care zâmbea  sfios printre lemnele unei băncuţe părăsite.

Mă simţeam ca un copil care se bucură de orice descoperire nouă. Aşa eram eu. M-a purtat parcă pe braţe ,uliţa, şi am ajuns la o căsuţă care atunci când am privit-o, am tăcut .Tăceam şi priveam în continuare. Era o căsuţă mica cu o fereastră îngustă. Căsuţa era vopsită într-un turcoaz care se încadra perfect în peisajul colorat verzui. La geam erau o grămadă de flori roşii. Erau atât de frumoase şi curate. Nu am văzut pe nimeni în curte. De astfel, era linişte în tot satul. Ştiaţi ca sunt numai 40 locuitori în Tisa? Ca să ajungă în Olâneşti, locuitorii sătucului trebuie să străbată un drum de 5-6 km prin pădure şi pe un drumuleţ pe marginea muntelui. Exact drumul pe care l-am făcut şi eu că să ajung aici.

Un singur om am văzut aici. Un bâtrânel care stătea pe prispă uitându-se cu nostalgie către cărarea şerpuită. I-am dat  ‘’ Bună ziua’’ şi parcă nici nu m-a privit, însă mi-a răspuns călduros.Mi-am dat seama că trebuie să inmortalizez aceste momente şi mi-am scos telefonul din ghiozdan. Am încercat să surprind câte ceva din lumea aceasta  că să mă pot uita ori de căte ori simt nevoia de a mă pierde cu gândul într-un tărâm ocolit de timp

Cu fiecare zgomot pe care îl făceam călcând pe pietre, mă întrebam ce fac copiii din această zonă. Mă întrebam cum îşi trăiesc viaţa înafara ecranelor luminate ale telefoanelor, calculatoarelor sau tabletelor. M-a cuprins un sentiment tare ciudat. Toate acestea m-au făcut în cateva minute să simt viaţa altfel. Încercăm să facem din viaţa noastră un loc perfect şi complex fără cusur, în timp  ce alţii îşi trăiesc doar…viaţa.

Toate au rămas la fel acolo: neschimbate de trecerea fulgerătoare a timpului sau de tehnologia care ne învadează viaţa şi mintea. Brazii legănându-se uşor parcă şopteau basme de demult , iar căpiţele de fân aşezate geometric arătau cu ardoare că cineva încă se mai află pe acolo.

În timp ce mă uitam în stânga sătucului, în prăpastia plină de munţi , am văzut un căluţ alb care păştea pe sub ferestrele acestor munţi. De unde mă aflam eu calul se vedea foarte mic, însă coama sa era greu de neobservat, deoarece dădea frenetic din ea. Oare el ştia cât de norocos este să se afle în inima naturii?

La final, am rămas fără cuvinte.Mi-am făcut un selfie şi cu imaginea acestui sătuc întipărită pe retina şi pictată cu grijă pe suflet m-am întors…

Pentru alţii este doar un sat-Tisa , însă pentru mine..va rămane pentru totdeauna un colţ de viaţă între munţi.

Am fost eu, Andreea. Melancolică un pic , dar la fel de roz şi zămbitoare.