august, 2018

afisare dupa luna

 

Un colţ de viaţă între munţi

Bună! Sunt eu, Andreea ,de data asta o Andreea mai obosită , dar la fel de plină de energie bună.  Zilele trecute am fost într-o mică escapadă în Vâlcea, mai exact în Olăneşti.  Am văzut poze de acolo şi m-au impresionat  ,în mod special , liniştea şi natura vie de acolo, însa pozele după cum ştiţi sunt doar nişte ….poze.

Am rămas uimită să văd cat de frumos este acolo. Este curat, totul amenajat cu bun gust, desi orăşelul turistic nu este foarte mare iar oamenii sunt liniştiti şi calmi. Mi-au dat impresia că parcă aici încearcă să scape de probleme, de stres şi de griji. O chestie care mi-a plăcut la nebunie a fost faptul că fiecare căsuţă era plină de tot felul de floricele şi desigur, protejate de căţeluşi. Era o încântare pentru ochi. Flori mov, roz, roşii sau albe acopereau cu mândrie ferestrele curate ale localnicilor. Nu m-am putut abţine şi am făcut câteva poze. Şi apropo de curţi, voi ştiaţi că şi găinile mănâncă struguri? Ei bine, eu nu mai scăpam de o găinuşă. Tot aştepta să îi mai dau boabe de struguri, aproape că mi le fura din mână.

În fine, vreau să trec la ceva care a fost pentru mine ca o feerie.

TISA– comoara lăsată la adăpost de către timp.   Scriu şi îmi revin in minte imagini din acel loc. Este ceva fabulos. Când spui sat gândul îţi fuge la case batrâneşti şi miros de animale. Şi eu am crezut că Tisa este unul dintre aceste sate, însă m-am înşelat amarnic. Nu l-aş numi sat, ci o bijuterie.

Cum am păşit spre sat pe singura uliţă care , bucuroasă de vizita noastră ne ghida cu nerăbdare drumul, am zărit o mulţime de tufe pline cu mure. Coapte sau necoapte arătau incredibil de bine şi chiar erau delicioase. Recunosc că m-am lăsat ispită şi am furat şi eu câteva mure (sau chiar mai multe).

Mergeam pe uliţa aceea şi nu puteam să îmi dezlipesc ochii de la pietrele de pe jos, de la gardurile de lemn inegal aşezate şi căsuţele foarte mici şi simple. Niciodată nu am mai fost într-un loc în care simplitatea se arată printr-o frumuseţe covârşitoare. Efectiv m-a captat totul, chiar şi o  floricică care zâmbea  sfios printre lemnele unei băncuţe părăsite.

Mă simţeam ca un copil care se bucură de orice descoperire nouă. Aşa eram eu. M-a purtat parcă pe braţe ,uliţa, şi am ajuns la o căsuţă care atunci când am privit-o, am tăcut .Tăceam şi priveam în continuare. Era o căsuţă mica cu o fereastră îngustă. Căsuţa era vopsită într-un turcoaz care se încadra perfect în peisajul colorat verzui. La geam erau o grămadă de flori roşii. Erau atât de frumoase şi curate. Nu am văzut pe nimeni în curte. De astfel, era linişte în tot satul. Ştiaţi ca sunt numai 40 locuitori în Tisa? Ca să ajungă în Olâneşti, locuitorii sătucului trebuie să străbată un drum de 5-6 km prin pădure şi pe un drumuleţ pe marginea muntelui. Exact drumul pe care l-am făcut şi eu că să ajung aici.

Un singur om am văzut aici. Un bâtrânel care stătea pe prispă uitându-se cu nostalgie către cărarea şerpuită. I-am dat  ‘’ Bună ziua’’ şi parcă nici nu m-a privit, însă mi-a răspuns călduros.Mi-am dat seama că trebuie să inmortalizez aceste momente şi mi-am scos telefonul din ghiozdan. Am încercat să surprind câte ceva din lumea aceasta  că să mă pot uita ori de căte ori simt nevoia de a mă pierde cu gândul într-un tărâm ocolit de timp

Cu fiecare zgomot pe care îl făceam călcând pe pietre, mă întrebam ce fac copiii din această zonă. Mă întrebam cum îşi trăiesc viaţa înafara ecranelor luminate ale telefoanelor, calculatoarelor sau tabletelor. M-a cuprins un sentiment tare ciudat. Toate acestea m-au făcut în cateva minute să simt viaţa altfel. Încercăm să facem din viaţa noastră un loc perfect şi complex fără cusur, în timp  ce alţii îşi trăiesc doar…viaţa.

Toate au rămas la fel acolo: neschimbate de trecerea fulgerătoare a timpului sau de tehnologia care ne învadează viaţa şi mintea. Brazii legănându-se uşor parcă şopteau basme de demult , iar căpiţele de fân aşezate geometric arătau cu ardoare că cineva încă se mai află pe acolo.

În timp ce mă uitam în stânga sătucului, în prăpastia plină de munţi , am văzut un căluţ alb care păştea pe sub ferestrele acestor munţi. De unde mă aflam eu calul se vedea foarte mic, însă coama sa era greu de neobservat, deoarece dădea frenetic din ea. Oare el ştia cât de norocos este să se afle în inima naturii?

La final, am rămas fără cuvinte.Mi-am făcut un selfie şi cu imaginea acestui sătuc întipărită pe retina şi pictată cu grijă pe suflet m-am întors…

Pentru alţii este doar un sat-Tisa , însă pentru mine..va rămane pentru totdeauna un colţ de viaţă între munţi.

Am fost eu, Andreea. Melancolică un pic , dar la fel de roz şi zămbitoare.

Eu, Andreea

Buuuna! Sunt Andreea, lumea îmi mai spune : zăpăcita, neatenta sau copil nebun. În fine, ideea e că mă cheamă Andreea, am 22 de ani şi trăiesc, muncesc şi iubesc în sectorul 4 , asta ca să folosesc şi eu sloganul Primăriei sectorului. Sunt studentă în anul 2 la Drept. Este exact ce mi-am dorit. Legi, ordonanţe şi muuulte articole. Cea mai mişto parte la a fi studentă la drept este că lumea, în special dacă te vede că arăţi bine şi pe deasupra mai eşti şi blondă ( cum este cazul meu şi da, sunt modestă, cât se poate), imediat se gândeşte la ceva super sexy şi provocator. Însă, chiar nu e nimic atrăgător când stai nopţile plină de cearcăne şi încerci să înţelegi care este diferenţa dintre un paragraf şi un alineat. Dar, facultatea e mişto mai ales când înveţi şi promovezi anul cu brio şi zero restanţe.

Toată lumea ştie despre mine că îmi place rozul. DA! Îmi dă un sentiment de copilărie, gingăşism şi frumuseţe. Îmi plac toate nuanţele de roz, chiar şi movul. Iubesc marea şi muzica. Îmi place să aud râsete de copii, mi se par atât de  sincere. Ador să mă plimb cu orele şi să vorbesc. Am un defect : de multe ori râd fără motiv. Pe alţii îi amuză, pe alţii ,lucrul acesta îi face să se întrebe dacă ei au spus ceva aiurea sau eu am ceva probleme cu capul. Adevărul este ca niciodată nu m-am întrebat dacă mintea mea nu e intr-o stare perfect sănătoasă, probabil ca este ca atunci când eşti beat : nu simţi. Sau mai rău când eşti prost. Aici n-aş putea să dau un răspund, pentru ca mi-ar fi frică că m-aş da singură de gol.

 

Sunt o fire destul de complicată. Recunosc. Mă  împrietenesc super uşor şi mă ataşez repede de oameni, însă asta de multe ori mi-a adus dezamăgire. Şi cum ştim cu toţii că din greşeli învăţăm, continui să fac prin urmare, aceleaşi greşeli. Mi-am dat seama că nu pot sta fără oameni în preajma mea. Îmi place optimismul. Eu sunt pe principiu : Ai o zi proastă, plangi. Ai o zi bună, plângi ..de fericire. Deci, la mine plânsul apare destul de des în ipostaze diferite.Acum nu stiu care e mai ok dintre cele două.Aşa că dimineaţa când mă trezesc hotărăsc ce tip de plâns voi adopta în ziua respectivă. Nu e nimic rău în a plânge. Totul e să plângi, zâmbind.

 

Sunt amuzantă. Sunt modestă şi sunt..blondă. Faină combinaţie, însă nerecomandat de a depăşi doza zilnică‘’de a fii blondă’’. Mi se întamplă des asta, dar sunt un deliciu pentru prieteni şi ..cei care mă cunosc pentru prima dată şi observ că rămân uimiţi să mă descopere în goliciunea..minţii mele.O voce interioară şi sălbatică îmi spune mereu ’’ Andreea, taci din gură, nu este momentul sa vorbeşti. Ai înţeles? Te rog”.Pana mea, tac ..dar tac pentru 10 secunde căt ego-ul meu încearcă să câştige teren. Şi cum berbecilor nu prea le place să piardă, deschid gura şi las cuvintele negândite să iasă. Acum..când spun vreo prostie , încerc eu prin farmecul meu aparte să îndrept situaţia , însă perla mea va rămâne pentru totdeauna întipărită în minţiile oamenilor.

 

 

Ador să zămbesc. Căteodată simt în mine un generator imens şi roz de zămbete. Cât îmi place să ştiu că am lăsat în urma mea nişte urme de optimism şi energie bună. Asta sunt! Andreea care zămbeşte prosteşte, nebuneşte şi din tot sufletul. Dacă vreodată mă vezi tăcută şi cu capul plecat, dă-mi o palmă. Cu siguranţă dorm şi am un vis naşpa. Altfel, în două cuvinte : nu sunt eu. Pardon, sunt trei cuvinte. Am o scuză, niciodată n-am fost bună la matematică.

 

 

Nu mă sfiesc să le arăt oamenilor cine sunt. Mă prezint exact aşa cum sunt.  Fata cu glume proaste şi tocilara ascunsă. Port şi ochelari, însă doar seara şi doar în casă. Aa..şi doar atunci când nu avem invitaţi, înafara de rude. Cum am spus, nu ascund cine sunt. Îmi place să mănânc morcovi. Mă simt mai naturală şi mai bio. În special, după ce îî speli bine cu apă rece. Simt cu mă fac una cu grădina bunicii de la ţară.

 

N-are rost să fac o listă cu defectele mele, ar fi mult prea scurtă, dar pot să spun unele calităţi : vioaie,visătoare,cu capul în nori,pozitivă,cântăreaţă ( spectacole free entry în fiecare zi la duşul de la ora 22:00). Atât de eu.

 

M-am cam plictisit să scriu atâta despre mine plus că mi-e foame. Îmi place să mănânc, în special salate d-alea super bune cu ciocolată, clătite şi Nutella. Fug acum.

Asta sunt eu : Andreea.